Cumva, pe aceasta tema eu am mai scris pe bloguri din cand in cand. Nu tin neaparat sa ma repet, insa imi este mai usor uneori sa scriu iar decat sa caut un anumit articol, despre care (vorba baiatului meu) "nu stiu cum se numeste si nu stiu sigur despre ce este". Mi s-a intamplat chiar sa fiu convinsa ca am scris pe un anumit subiect si, cand am regasit textul, sa descopar ca nici macar in treacat nu era atinsa ideea care ma bantuia. Din acest motiv voi scrie acum despre flori cu petale scuturate.
Le-am vazut pe marginea trotuarului, undeva in oraselul scotian in care locuiesc si imediat mi-am amintit ca am pozat acelasi tip de flori asta-vara, in cimitirul din Valea Dulce, un satuc din judetul Prahova. Conexiunea a fost facuta si mintea mea s-a dus cu gandul la femeile care au fost foarte frumoase candva si care, imbatranind, si-au scuturat petala dupa petala, pana cand din ele nu a mai ramas decat un mot innegrit ce amintea celor atenti de fragilitatea vietii, de frumusetea care este trecatoare, de toata suferinta care le face pe femei
sa isi ascunda varsta in spatele fardurilor, cremelor, vopselelor de par si mai ales sa apeleze la diverse trucuri si operatii pentru a nu arata faptul ca au imbatranit, ca frumusetea de altadata nu mai e decat o amintire dureroasa.
Si totusi, ce sa scriu pe acest subiect? E de ajuns sa te uiti la poza bietelor flori ca sa iti dai seama de efectul pe care timpul il are asupra oricarei forme de viata. E de ajuns sa iti amintesti de galbenul in care erau imbracate pe timpul verii, ca un simbol al bucuriei, al poftei de viata, al indraznelii si al iubirii, apoi sa le privesti din nou, sa le vezi asa cum sunt acum, cand toamna le-a dezbracat, lasandu-le ridurile la vedere. Nu acelasi lucru se intampla si cu noi, oamenii, in toamna vietii? Nu devenim cu totii doar biete flori cu petale scuturate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu